O iubire mare e  mai curand un proces de autosugestie.........Trebuie timp si trebuie complicitatea pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti cu greu,la inceput,sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu mai poti trai.
Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s-o jigensti, sa inseli atata incredere.
Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuie prezenta ei zilnica. Inabusi in tine mugurii oricaror alte prietenii si iubiri.
Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei.
 Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza.
Orice iubire e ca un monoideism, volunta la inceput, patologic pe urma.
Iti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, iti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea.  Toate planurile tale de viitor de viitor pana la moarte sint facute pentru doi insi .
A plecat de acasa, si esti necontenit ingrijorat sa nu i se intample ceva........Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire cand, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere.[.....]
Cand e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul din amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi.
Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar intai poate ucide.
Dealtminteri asa e si frumos. 
Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.